DEZVOLTAREA MARINEI COMERCIALE – partea II

Invenția cronometrului – perfecționarea busolei – octantul, sextantul și cercul – nașterea hidrografiei moderne.

În secolul al XIX-lea existau orologii ṣi ceasornice considerate pe drept cuvânt ca excepționale, căci precizia lor depăṣea nevoile de atunci. Dar o variațiune de 5 secunde pe zi, care putea fi tolerată pe uscat, dădea după 40 de zile de mers pe mare, la ecuator, o eroare de 50 de mile asupra longitudinii.

Navigatorii cereau, deci, instrumente cu mult mai perfecte ṣi voiau, în plus, ca funcționarea lor sa rămână impecabilă la bordul vaselor, care se clătinau, tangau ṣi treceau din zona temperată la tropice.

Huygens este cel dintâi care s-a  străduit să răspundă dorinței lor, construind orologii al căror motor era un resort spiral, iar regulatorul pendulă. Dar, încercate între 1665 ṣi 1685 pe diferite vase, nu au dat, după cum mărturisea chiar inventatorul, “precizia pe care o aṣtepta din partea lor”.

Tocmai din acea vreme, o lucrare englezească scotea la iveală consecințe supărătoare asupra longitudinii: se punea pe socoteala acestor eroi naufragiul mai multor vase ṣi, cel puțin, rezulta de pe urma lor pierderi de bani precum ṣi, din cauza scorbutului, pierderi de oameni. Acestea erau constatări practice. Ca urmare, la începutul secolului al XVIII-lea, armatorii din Londra au înaintat o petiție guvernului reginei Anna, cerându-i să se ocupe de problemă.

Rezultatul a fost legea din 1714, prin care un Board of Longitude (din care a făcut si Newton parte, la întemeierea lui) a fost însărcinat să “examineze orice invenție făcută pentru descoperirea longitudinii pe mare”. Au fost oferite premii magnifice inventatorilor: 10.000 de lire sterline, dacă longitudinea era asigurată cu precizie de un grad; 15.000 de lire dacă precizia era de 3/4 de grad ṣi 20.000 de lire pentru 1/2 de grad.

Recompensele acestea împărăteṣti, nu au ademenit pe ceasornicarii din Londra, ci pe un dulgher din Yorkshire numit John Harrison, care a prezentat, în 1635, un orologiu cântărind 32 de kg, la care lucrase 6 ani, înzestrat cu doi balancieri învârtindu-se în sens invers pentru neutralizarea efectului ruliului, și cu dispozitive compensatoare ale dilatărilor. La prima călătorie (Spithead-Lisabona ṣi înapoi) instrumentul a îngăduit să se corecteze o greșeală de un grad și jumătate asupra longitudinei. Dar, Board of Longitude nu avea încredere în orologii; în plus, unii dintre membrii lui erau candidați la premiu, cu invenții mai puțin ingenioase. Board of Longitude s-a arătat de un scepticism nu mult străin de părtinire ṣi abia în 1773, când Harrison avea 82 de ani, i s-a acordat premiul de 20.000 de lire, pentru cel de al 4-lea cronometru al său. Acesta, redus la dimensiunile unui ceasornic mare, fusese instalat, în 1772, pe bordul vasului lui Cook, pentru cel de al 2-lea voiaj al lui în Pacific, ṣi făcuse obiectul unui raport entuziast al celebrului navigator. În Franța, Academia de Științe încurajase, pe cât putuse, zelul cercetărilor, dar nu le putea oferi recompense prea mari, presupunând că “inima lor cu adevărat franceză era mai sensibilă la ispita gloriei decât la aceea a banului”.

Totuṣi francezii au fost aceia care au dat soluția practică, deoarece cronometrul lui Harrison era prea complicat, prea greu de construit și prea scump.

Pierre le Roy, în 1766, prezentase tripla invenție, privind resortul spiral isocron, descărcarea liberă ṣi balancierul compensator; rivalul lui, Berthold, a construit un mare număr de cronometre, fiecare din ele remarcabil prin câte o noutate ingenioasă. Între 1767 ṣi 1772, marina franceză a armat mai multe vase pentru a experimenta aceṣti “păzitori ai timpului”, cum erau numiți în traversări lungi ṣi sub climate deosebite. Rezultatele au fost cu totul satisfăcătoare, deṣi cronometrele marine nu au ajuns imediat la o regularitate perfectă: în 1835 un raport oficial mai declara că trebuia “să se refuze acestor instrumente o încredere oarbă”. Grație lor, însă, marinarii puteau naviga, la începutul secolului al XIX-lea, cu o precizie pe care nimeni nu ar fi crezut-o posibilă la mijlocul secolului al XVIII-lea.

În acelaṣi timp, navigația era ajutată de busolă mai sensibilă ṣi înzestrată cu o mare forță directorie. În secolul al XVIII-lea au apărut numeroase lucrări asupra magneților ṣi a magnetismului pământesc, subiecte pe care Academia de Stiințe le-a propus pentru studiu, în vederea premiilor sale anuale. Au rezultat îmbunătățiri de detaliu – ace magnetice puternic magnetizate, bine suspendate, cutiuțe de lemn si de aramă curată, linii de credință riguros controlate, – fiecare dintre ele contribuind să facă mai exactă evaluarea direcțiilor de urmat.

S-au depus eforturi pentru perfecționarea Johului ṣi a nisiparniței, care este o completare a lui, ṣi s-a încercat chiar utilizarea lui pentru măsurarea vitezei ṣi a direcțiilor curenților. O teorie foarte răspândită în secolul al XVIII-lea pretindea că nu toți curenții marini sunt sensibili la suprafața apei ṣi că era de ajuns, prin urmare, să se suspende o greutate sub barca Johului, ca să-l ferim de efectele lor. În realitate, aceste efecte sunt încă sensibile și la mai multe sute de metri adâncime. Curenții se măsoară prin diferența dintre punctul observat și cel estimat, cu condiția ca ṣi unul ṣi altul să fie corecți; abia mai târziu, ṣi încetul cu încetul, trebuia să se facă un studiu sistematic în vederea cunoaṣterii lor desăvârṣite.

În timp ce cronometrul perfecționa, un progres tot atât de mare era înfăptuit prin inventarea octantului, din care derivă sextantul actual.

Meritul este al lui Newton, dar hârtia pe care i-a făcut el descrierea, prin 1669, împreună cu un desen, nu au fost cunoscute decât în 1742, 15 ani după moartea lui; între timp, principiul fusese găsit din nou ṣi realizat în practică.

Problema era să se creeze – pentru măsurarea unghiurilor în general, ṣi a înălțimilor astrelor în particular – un instrument mai puțin grosolan decât arbaleta. Mai mulți inventatori s-au gândit la o alidadă mobilă, purtând o oglindă montată în aṣa fel încât să aducă imaginea unui obiect în contact cu celălalt obiect privit direct; unghiul direcțiilor celor două obiecte era egal cu acela cu care fusese învârtită alidada în vederea realizării contactul.

Dar, acest lucru nu putea fi îndeplinit decât cu mari deficultăți, din cauza miṣcărilor vasului. S-a încercat să se suspende observatorul într-un fotoliu, pentru a-l sustrage efectelor ruliului ṣi tangajului; nu s-a reuṣit, fiindcă fotoliul sespendat oscilează din cauza impulsurilor care mișcă vasul. Sistemul celor două oglinzi dă soluția problemei; grație lui, într-adevăr, contactul, odată obținut, se păstrează, cu toate deplasările apartamentului.  

Englezul Hadley este cel care a prezentat prima realizare, în 1731. Deṣi destul de imperfectă, multă vreme a rămas în aceeaṣi stare: instrumentul era de lemn și piesele lui se îmbinau rău; avea 50cm rază, ṣi greutatea lui mare îi făcea manipularea incomodă; oglinzile, de calitate proastă, dădeau mai multe imagini; luneta lungă ṣi grea, era atât de stingheritoare încât, în curând, a fost suprimată ṣi nu a mai fost pusă la loc decât atunci când i s-au putut da dimensiuni mai reduse. Aceste defecte, deṣi încetul cu încetul înlăturate printr-o construcție mai îngrijită, au ascuns navigatorilor, chiar multă vreme, avantajele octanului; deci el permitea, încă din 1750, să se măsoare înălțimea soarelui, când orizontul era pe net finit, cu unul sau cu două minute de grea aproximație, mulți navigatori îi preferau încă arbaleta sau alte aparate derivate direct din ea, ṣi care nu aveau valoare cu mult mai mare. Aṣa se explică erorile de poziție semnalate mai sus, în legătură cu estimarea. Cu ceasornicele ṣi octantele sau sextantele care se puteau construi pe atunci, ar fi fost uṣor ca ele să fie evitate. Dar instrucția celei mai mari părți dintre marinari “rămăsese în urmă față de progresele aparatelor pe care le aveau la îndemână.

Nu acesta era însă cazul cu aceia care participau la marile expediții ale epocii, mai ales în Pacific. Călătoriile lui Cook, ale lui Wallis, ale lui Bougainville, ale lui Lapérouse, au fost, înainte de orice – spre deosebire de cele care le precedaseră – întreprinderi ṣtiințifice, care au făcut sa progreseze considerabil cunoṣtințele omenirii. Lapérouse, de exemplu, purta cu el un observator portativ, patru cercuri ale lui Borda (întemeiate pe acelaṣi principiu ca ṣi sextantul, mai grele dar mai precise), trei sextante si ṣase cronometre. Numai pentru că aveau astfel de instrumente aceṣti navigatori au putut sa fixeze pozițiile locurilor pe care le descopereau ṣi să rectifice pe acelea care fuseseră calculate înainte de ei, cu mijloace insuficiente. În afară de nenumărate observații privitoare la ṣtiințele naturale, la magnetism, la maree, la antropologie, aceṣti navigatori au adus primele date geografice exacte, cunoscute în acea vreme, asupra regiunilor parcurse de ei. Noile metode de navigație nu numai că împingeau mai departe limitele universului, dar ajutau ṣi la cunoaṣterea lui, cum nu se mai făcuse până atunci.

Începând din acea vreme, s-au putut întocmi hărți oceanice, îngăduind marinarilor să se marcheze punctul real ṣi să-ṣi deducă direcția de urmat, ca ṣi distanțele de parcurs pentru a ajunge la destinație. În Anglia ṣi Franța mai întâi, apoi încetul cu încetul în alte țări, numeroṣi savanți s-au ocupat de aceste hărți, în legătura cu Board of Longitude din Londra ṣi cu Bureau des Longitudes, întemeiat la Paris în 1795. Era o operă uriaṣă ṣi cea mai mare parte a secolului al XIX-lea s-a scurs mai  înainte ca ea să fi putut fi terminată. Dar se poate spune chiar că nu a fost niciodată terminată, căci dorința de precizie creṣtea neîncetat, odată cu mijloacele de satisfacere a ei. Lucrul este cu atât mai adevărat în ceea ce priveṣte hărțile care nu reprezentau un ocean întreg, ci numai părți mai mult sau mai puțin întinse ale țărmurilor, cu punctele remarcabile după care se conduce navigatorul, cu stâncile vizibile sau ascunse sub apă, cu adâncimea mărilor în diferite puncte.

În secolul al XVIII-lea, hărțile erau editate încă de diferiți particulari, după informațiile pe care le culegeau de ici și de colo. Responsabilitatea pe care ṣi-o luau, însă, era atât de mare, încât apărea din ce în ce mai clar că ea trebuia să aparțină în mod normal Statului. Încă de pe atunci, în Franța, Colbert însărcinase misiuni oficiale să facă ridicări hidrografice pe coastele europene ale Atlanticului și ale Mediteranei. În 1720 a fost întemeiat la Paris “Depozitul de hărți ṣi planuri, jurnale și memorii privind navigația”, strămoṣul actualului serviciu hidrografic: instituție care a fost cea dintâi de genul ei, cu 20 ani mai veche decât cea din Anglia ṣi cea din Olanda. În fine, în 1773, o decizie a Consiliului Regelui a instituit monopolul întocmirii ṣi vânzării hărților marine, “nu numai pentru a inspira navigatorilor o încredere perfectă, ci ṣi spre a-i feri de nesiguranța periculoasă pe care le-ar arunca-o un vraf de hărți publicate de particulari lipsiți de materialul necesar întocmirii lor”.

Cu ceasornice mergând regulat pentru determinarea longitudinii, cu sextante sau cercuri pentru măsurarea unghiurilor, cu compase de oarecare precizie pentru orientarea liniilor, editorii dispuneau de instrumentele necesare confecționării unor hărți bune. Beautemps-Beauprés, în ultimii ani ai secolului XVIII-lea, ṣi-au făurit metode noi pentru a se servi de aceste instrumente ṣi a formulat principiile care au făcut din hidrografie o adevărată ṣtiință. Hărțile rezultate din lucrările lui nu interesau numai coastele Franței, ci toată Mediterana ṣi numeroase regiuni din afara Europei, prezentând o perfecțiune necunoscută până atunci, – unele din ele se folosesc ṣi azi – fiind apreciate de marinari ca ṣi de savanții cei mai autorizați. Toate marinele au adoptat îndată metodele lui Beautemps-Beauprés, care poate fi numit, pe drept cuvânt, creatorul hidrografiei moderne.

Pe hărți astfel întemeiate, era uṣor să se determine puncte în raport cu țărmul, să se desemneze drumul ṣi să se rectifice.

Astfel, prin anul 1800, toate problemele care se ridicaseră în fața navigatorilor în cursul secolelor precedente, fuseseră rezolvate într-un chip care putea fi privit ca mulțumitor. Domnia aburului trebuia însă să înceapă ṣi să facă să se nască nevoi noi.

Tu ce parere ai?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!
%d bloggers like this: