Femeia pe mare – my point of view

Parerea mea este ca multe chestiuni nu sunt tabu din cauza a ceea ce reprezinta in realitate, ci de fapt ele devin tabu atunci cand sunt filtrate prin prisma personala a fiecaruia (tine de cultura, educatie, conceptii si convingeri formate de-a lungul timpului). Este adevarat ca normalitatea, asa cum e perceputa ea, se refera la majoritatea rotitelor similare in diferite mecanisme distincte. Normalitatea nu e neaparat un termen ce defineste calitatea cat cantitatea (din considerente pur statistice), este doar o incadrare.  In general eu nu sunt de acord sa invinovatim/laudam o persoana anume pentru anumite „rotite lipsa” ci pe parintii care au „setat” parametrii mecanismului respectiv. Inca nu sunt in masura sa spun daca este etic sau nu sa limitam / deformam o viitoare persoana impunandu-ne propriile convingeri si perpetuandu-le pana la nivel de filogeneza. De multe ori observam in jurul nostru cum oamenii vad anumite insusiri ale parintilor replicate in mini variantele lor biologice si anume in copiii acestora si pun totul pe seama geneticii. Totusi, parerea mea personala este ca in mare parte acestea sunt dobandite. Cred ca nu dam destula importanta impactului pe care il avem asupra celorlalti si preferam ca responsabilitatea sa si-o asume mama natura prin puterea nemasurata a transmiterii genetice.

Am simtit nevoia unei astfel de introduceri pentru a putea crea cadrul exprimarii convingerii mele (fie ea dobandita sau nu) cum ca judecatile / catalogarile pe baza sexului unui individ sunt “plantate” acolo atat de bine incat consideram ca fac parte din noi insine (adica presupunem ca nu sunt dobandite ci s-au nascut odata cu noi).

Pentru a nu prelungi mai mult discutia si deoarece consider ca explicatia oferita, desi sumara, este suficienta pentru a crea un punct de pornire voi continua cu ideea principala.

Asadar femeia pe mare este vazuta uneori ca o fiinta bizara, cum ar fi fost intalnirea unui trib izolat din zona Guineei cu un “om alb”. Asta pentru ca tribul respectiv avea cultivata ideea ca nu exista oameni albi.

Recunosc ca in copilarie fratele meu se juca cu masinute. Daca eu imi doream o masina, parintii mei nu sareau in secunda doi cu explicatii de genul “dar tu esti fetita, trebuie sa te joci cu papusi, masinile sunt pentru baieitei”, ci reactia lor era urmatoarea: “ce culoare sa aiba masina?”.

In mintea mea nu au fost create stereotipuri si nu le pot fi recunoscatoare indeajuns parintilor mei pentru asta. Nu mi s-a creat niciodata ideea ca a fi fata / femeie este un handicap, pentru ca te limiteaza la anumite lucruri / activitati. Am fost invatata ca in viata e bine sa faci ce iti place, sa faci cu pasiune, si sa fii bun in ceea ce faci. Imi place sa navig, imi place mai mult decat le place majoritatea barbatilor. Oare asta nu inseamna ceva? Daca se arde un bec il schimb, nu sun la 112, si daca vad un paianjen nu devin isterica. Sap dupa rame si le infig in carlig cand merg la pescuit fara sa fiu scarbita cand le ating.

Problema in sine nu este daca femeia are sau nu ce sa caute pe mare, problema adevarata este daca “ACEA femeie are ce sa caute pe mare”, la fel cum nimeni nu scoate in evidenta ca de multe ori intrebarea este “ACEL barbat are ce cauta pe mare?”. Tindem sa uitam ca suntem diferiti si asta face lumea sa fie frumoasa. Tindem sa tragem o linie si sa impartim totul in doua categorii, de cele mai multe ori dupa criterii eronate.

La fel cum sunt baieti / barbati metrosexuali, ce poarta esarfe, iubesc selfie-urile, isi dau unghiile cu lac si stau picior peste picior, credeti-ma pe cuvant ca exista si fete / femei cu un simt practic / tehnic foarte dezvoltat, cu aspiratii diferite, cu nevoi diferite, cu atitudini diferite de cele considerate standard admisibile pentru sexul lor.

Daca in Romania existau femei navigator (chiar capitan) in anii 1900, de ce nu ne-am obisnuit inca cu ideea existentei lor un secol mai tarziu?

Sunt fete / femei care esueaza in incercarile de a face cariera pe mare, tot asa cum sunt si barbati care esueaza, sau care nu se adapteaza niciodata. Atata timp cat o PERSOANA isi indeplineste atributiile nu vad de ce ar trebui privit ca ceva bizar. Nu vom evolua cu adevarat niciodata pana nu ne vom uita la persoana din fata noastra si ne vom permite sa o acceptam asa cum este ea, apreciind-o pentru calitatile sale, acceptand ceea ce are sa ofere, indiferent de domeniul de activitate. Sa nu uitam ca acceptam barbati stilist, barbati bucatari (si stim ce se spune despre ei), etc.

Poate sunt perceputa ca fiind iesita din comun, bizara, cu o rotita zimtata “sarita”, dar credeti-ma ca atunci cand fac over-time din placere sunt perceputa si mai ciudat. Cand aleg sa nu dorm pentru ca intervine o situatie cu care nu m-am confruntat si vreau sa o experimentez, sunt privita ciudat. Cand aleg sa imi prelungesc contractul cu 2 luni pentru ca simt ca nu am bifat tot ce aveam de bifat sunt privita ciudat. Cand imi pierd rabdarea acasa si ma uit pierduta pe mare sunt privita ciudat. Cand ma intereseaza mai mult detaliile legate de nava si de echipaj decat detaliile financiare sunt privita ciudat. Dar ma bucur cand intalnesc oameni cu aceeasi privire, pentru ca stiu ca ei inteleg. Stiu ca ei inteleg ce inseamna sa faci ceva cu pasiune, indiferent de activitatea aleasa.

Si atunci va intreb:

Cine este mai indreptatit sa navige? O femeie pasionata de ceea ce face, care crede in activitatea aleasa si o transforma in cariera, determinata, cu atitudine de profesionist; sau un barbat care mereu tanjeste dupa uscat, nu pune mana pe un ISM, nu vede nicio satisfactie in navigatie decat cea financiara si la fiecare coffee time se plange cat de cumplita e viata de navigator?

Lasă un comentariu