Romania – tara draga!

Reintors de curand in tara, dupa ce am batut cateva mari in decursul a patru luni de zile, am reluat contactul cu ceea ce am lasat in urma la plecarea in voiaj.

Cei care ma cunosc personal stiu foarte bine cat de mult „iubesc” eu tarisoara asta si cat de mult imi doresc ca in viitorul apropiat sa ma vad locuind si traind intr-o alta tara, una mai civilizata decat asta si in care oamenii sunt luati ca atare si nu tratati ca animale. Stiu ca nu au trecut decat patru luni de cand am plecat in voiaj, dar asteptatea mea ca intr-o zi cand voi iesi din casa sa vad ca lucrurile se petrec usor-usor altfel, este de mult timp.

In ultimele zile am fost nevoit sa renunt la masina personala si sa folosesc transportul in comun pentru deplasarile prin oras. Optiunile mele erau autobuzele RATC sau microbuzele GMS. Optiunea microbuzului mi s-a parut satisfacatoare din punctul de vedere al conectivitatii dintre zone, dar din pacate cam atat.

Sunt un tip optimist in felul meu si recunosc ca in sinea mea am tot sperat de-a lungul timpului ca lucrurile pot lua o alta intorsatura decat cursul actual al tarii asteia in care ne facem veacul. Din pacate, totul se misca foarte lent, daca nu cumva stam pe loc in ceea ce priveste evolutia noastra pe scara civilizatiei. Iar daca cineva ar fi tentat sa afirme ca noi romanii evoluam, doar de dragul de a nu il contrazice, i-as spune ca avem o evolutie salbatica. Asadar, prima experienta dupa ceva ani buni de cand nu m-am mai urcat intr-un maxi taxi, a fost pe linia 301 si m-am urcat de la Abator pentru a ajunge in Tomis Nord. La urcare, am fost „intampinat” de acelasi aer pe care il stiam dinainte, dat de gradul scazut al confortului interior. Asta nu ca pe dinafara microbuzele ar arata mai bine. Scaunele, unele dintre ele, abia se tin in suruburi si mai totul troncane atunci cand soferul ia cate o groapa din multitudinea ce se gasesc in asfaltul Constantei. Te face sa te intrebi cum de mai sunt intregi aceste masini.

Soferul – in cazul primei calatorii – un ins trecut de 55 de ani, nu s-a sfiit de prezenta celor cativa calatori sa vorbeasca la telefonul mobil in timp ce conducea. Ce sa mai vorbim de cod rutier, legislatie samd… Spre finalul calatoriei, cand doar ce intrasem pe Aurel Vlaicu, un turism s-a incadrat pe banda noastra si a oprit imediat. Nicio problema, doar ca soferul nostru nu a observat masina si nu mult a lipsit ca microbuzul in care ma aflam sa se faca totuna cu turismul in cauza. A urmat o frana calcata la foarte repede iar urmarea a fost ca unul dintre calatori sa muste la propriu dintr-o bara de sustinere. Soferul nu a fost in stare nici macar sa isi ceara scuze.

Primul lucru pe care il faci cand urci in microbuz este sa iti platesti calatoria. Dai 2 lei (noi – mandrie mare!) si foarte rar primesti si un bilet de calatorie, practica pe care o stiu de cativa ani. Pe la inceputurile Grup Media Sud, acestia aveau angajati si controlori iar daca nu aveai bilet, indraznesc sa cred ca soferul in cauza intra in mare belea. Erau vremuri in care soferul mai ca nu „alerga” dupa tine sa iti dea biletul de calatorie. Acum, faptul ca primesti biletul de calatorie o data in an, ma face sa cred ca acest fenomen este bine stiut si de compania de transport, el existand in scopuri pe care nu are rost sa le mai specific aici.

Un alt sofer de maxi-taxi, pe aceeasi ruta (retur, in schimb), a oprit la Dobrogea si a cumparat o placinta. Nu a asteptat sa ajunga la capat de linie si a sevirt-o din mers, in timp ce conducea si incasa bani de la calatori. Sa va mai spun ca daca nu te tii bine pe picioare risti sa te adune ceilalti calatori de pe jos? Si asta pentru ca dupa ce urci in mocrobuz, soferul nu asteapta ca tu sa iei loc si apoi sa plece. O calca de parca ar transporta cartofi si nu oameni.

Imi amintesc de perioada cand eram in Anglia iar soferul nu pleca de pe loc pana cand nu se aseza pe scaun si ultimul calator; daca vroiai sa cobori la urmatoarea statie, apasai pe unul din butoanele distribuite in acest sens in autobuz iar soferul sau alti calatori nu tipau la tine daca vehicolul oprea in statie iar tu nu te-ai ridicat inca de pe scaun. Si da, asta era prin 2004, un an oarecum din viitor pentru noi. Si spun asta pentru ca anul pe care il tot vedem in calendar este o iluzie optica, pe cand de fapt el descreste si nu creste.

Nu stau sa fac ancheta si sa aflu de ce nu primesc biletul de calatorie; nu ma mai intereseaza daca si de ce nu merge ceva anume in tara asta. Am trecut de faza in care ma interesau astfel de aspecte. Trec pe cat se poate de nepasator in drumul meu spre altundeva si cu speranta ca nimic din ceea ce ar trebui sa fie altfel, nu ma va ucide.

Update: Clipul de mai jos al celor de la VUNK poate foarte frumos sa vina in completarea la ce am spus mai sus.

[youtube_sc url=”http://youtu.be/hYZ2cwhVCcw”]

Lasă un comentariu